Au trecut doua saptamani.
Doua saptamani in care viata mea s-a schimbat extrem de mult, radical. De atat am avut nevoie,de doua saptamani sa ma indragostesc de el, sa realizez ca viata mea are un anumit rost. Oriunde ma duc, si el e prezent. In mintea mea ,e singura persoana care umbla. E greu sa fac ceva ,orice. E greu sa ma concentrez la ceea ce fac cand stiu ca mereu exista o parte din mine care sta cu gandul la el. Zilnic, ma astepta in fata scolii langa fantana arteziana imensa ,dupa cursuri,iar acesta e singurul motiv fericit pentru care ma pot trezi dimineata.
In afara de el, toata viata mea e cu susul in jos.Cred ca mama mea si-a dat seama ca nu e doar un prieten si incearca sa afle cine e. Nu cred ca as putea suporta gandul de a-l pierde, chiar daca ar fi din cauza mamei sau nu.
Sper sa poata intelege vreodata cat de mult inseamna pentru mine. Imi da putere sa fiu ceea ce sunt. Imi da curajul de a ma exprima, de a nu ascunde sentimente sau emotii in preajma lui. Vorbesc cu el de parca as vorbi cu mine insumi. El intelege, el e singura persoana care ma iubeste pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce si-ar dori sa fiu. Si ii multumesc pentru asta.
Abia asteptam sa se sune, sa pot sari in bratele lui. De fiecare data cand o faceam , era ca si prima sau ultima oara.Intotdeauna imi e frica ca il voi pierde repede. M-am gandit de multe ori la asta, dar probabil e doar imaginatia mea, care de multe ori ajunge sa fie fictiva .
Ma indrept spre intrare,pregatita sa dau de el ,pregatita sa-mi cedeze genunchii si sa inceapa sa-mi tremure doar vazandu-l. Alerg pe scari,ajungand la poarta,deschizand-o rapid. Il cautam cu privirea. Nu era. Nu era nicaieri. "Nu te panica". E ok. Nu i s-a intamplat nimic, probabil nu a avut timp de mine azi.Ma uit in dreapta,ma uit in stanga, inca sperand intr-o mica parte a interiorului meu ca il voi zari. Dar nu o fac... Ma indrept spre fantana arteziana ,de care acesta obisnuia sa se sprijine, incrucisandu-mi bratele,asteptandu-ma, neputand sa isi i-a ochii de pe poarta. Ma asez pe marginea acesteia si stau cateva secunde acolo, dupa care zaresc langa mine un plic mic, asezat in locul in care obisnuia el sa fie. Nu stiu daca imi e destinat sau nu, dar il deschid instinctiv. Pe o mica margine a acestuia scria :pentru Lexie. Aveam o presimtire proasta despre asta. Il deschid intr-o secunda,fara sa ezit sa stau pe ganduri. Ochii mei incep sa lacrimeze vazand scrisul lui pe mica scrisoare. Aceasta zicea:
" Ma uit la aceasta coala alba de cateva minute. Daca stau sa ma gandesc mai bine,probabil o fac de cateva ore. Te rog, uita ceea ce a fost intre noi. Uita ca am existat vreodata. A trebuit sa parasesc orasul din unele motive, pe care ,oricat de mult as vrea sa ti le spun, nu o pot face. Nu cauta raspunsuri. Nu ma cauta . Am lasat acest bilet aici,fiind primul loc in care aveai sa il cauti. Incearca sa incepi o viata noua,fara mine in ea. Ti-as spune si un ultim "te iubesc" dar nu o fac,stiind ca iti va cauza mai multa durere. Nu vreau sa stiu ca te doare sau ca te framanti. Vreau sa stiu ca ti-e bine."-Zayn
Am citit scrisoarea rapid. Am mai citit-o o data. Si inca o data. O faceam sperand ca ma voi obisnui cu ea si ca lacrimile mele intepatoare vor inceta sa ma mai raneasca intr-un final. Dar nu o faceau..
Am mototolit-o si am aruncat-o in geanta de pe umarul meu, pornind spre casa. Toti se uitau la mine,dar nimeni nu ma intreba daca sunt bine. Chiar daca eram sau nu, lor nu le pasa de fapt. Nimanui nu ii pasa . Nici macar mie nu-mi pasa de mine insumi. "De parca nici nu s-ar fi intamplat." Au fost cele mai fumoase zile din existenta mea,cum ar trebui sa ma prefac ca nu s-au intamplat? Cum?!
"Proasta de tine,credeai ca va dura o vesnicie. Dum ai putut sa ai atata incredere in el ,Lexie?" *vorbeam singura*. Aveam mii si mii de ganduri in minte, unul mai urat ca celalalt, unul mai dureros si mai patrunzator ca celalalt. Cum sa merg in halul asta acasa? Ce vor zice ai mei daca ma vor vedea in starea asta? Imi schimb directia si ma indrept spre cel mai apropiat si singuratic loc. Plaja. Acolo imi voi putea descarca toate sentimentele fara sa fie observate de nimeni.
Ajunsa acolo, imi arunc geanta in nisip,dupa care ma asez si eu jos, sprijinindu-ma cu spatele de o stanca.
"Nu cauta raspunsuri...". Cum ar vrea sa nu fac asta? Nu inteleg! Nu inteleg de ce a plecat, fara o explicatie anume. Nu mi-a dat de banuit deloc ca va face asta. Se comporta perfect normal in ultimele zile. A fost ceva spontan? S-a intamplat ceva azi? Trebuie sa fie ceva ce sa-l determine sa faca asta...ceva ce nu ar fi trebuit eu sa stiu. Dar ce?!
Doare al naibii de tare sa stiu ca a plecat. Sa nu stiu ce s-a imtamplat cu el. Sa nunstiu ce face in fiecare secunda. Vreau sa fie un vis . Vreau ca maine sa ma trezesc la realitate si sa nu se fi intamplat nici unul dintre lucrurile astea.
Ma ghemuiesc si raman acolo pana spre dimineata. Telefonul meu suna incontinuu, dar nu am imaginea clara incat sa vad cine e din cauza lacrimilor care imi inunda ochii. Doar eu si valurile care imi tin de amar...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu