Summer Love- Capitolul 7

     DUPA DOUA SAPTAMANI

   
            Timpul trece. Zilele se inghit reciproc. Fac tot felul de lucruri ciudate, incercand sa-mi reamintesc de el. Umblu doar prin locurile in care obisnuiam sa merg cu el .Sunt singurele locuri unde amintirea lui se pastreaza vie. In loc sa fac ceeea ce mi-a zis ,"sa uit ca a existat", fac opusul dorintei lui. Prin asta simt ca traiesc cu adevarat. Dar daca stau sa ma gandesc putin, nu o fac cum obisnuiam sa o fac inainte. Traiesc, dar o fac prin amintiri.

             Ma asteptam sa se schimbe asta. Speram ca timpul sa-i evaporeze imaginea din mintea mea, dar subconstientul meu are de gand sa isi bata joc de mine, asa ca o face mai clara pe zi ce trece. Parca pe zi ce trece, vreau sa aflu mai tare ce s-a intamplat. As vrea sa pot face ceea ce mi-a impus el, dar ar durea mai tare de atat.
              Doare. Doare al naibii de tare ca nu stiu unde e, ce face, daca se mai gandeste la mine, daca mai stie macar cine sunt.
              Se spune ca prima iubire nu se uita niciodata,dar mereu credeam ca cei care zic asta exagereaza. Acum mi-am dat seama ca nu o fac, pentru ca o simt pe pielea mea.
            Ma plimb pe malul marii si simt ca retraiesc fiecare secunda din noaptea aceea, Prima noastra intalnire, cand am facut ceva ce nu credeam ca voi face vreodata. Imi amintesc zambetul lui, atat de plin de viata . Imi amintesc ochii lui, care straluceau in lumina lunii, uitandu-se in adancul sufletului meu cum doar el stia...Imi amintesc cat de mult in uram in prima zi in care l-am vazut.Imi amintesc...ORICE .
         Incerc sa ma mint pe mine singura, mereu imi zic ca se va intoarce intr-o zi si imi va spune un motiv plauzibil pentru care a facut asta.
         Dar timpul trece...si el tot nu vine.


                DUPA DOI ANI.
           
         Azi e cea mai importanta zi din viata mea, precum o numesc cu totii. La cererea mamei, azi ma voi casatorii cu Niall, baiatul la care mama intotdeauna visa. Da, e cea mai importanta zi din viata mea, dar nu si cea mai fericita. Niall e fiul celei mai bune prietene ale mamei. Il cunosc de cand aveam doi ani, dar niciodata nu am simtit o atractie de genul asta fata de el .Parintii lui au o stare financiara buna, iar el se pregateste sa fie medic, la fel ca tatal meu. El e tot ce mama si-ar fi dorit.  Dar nu si eu ...E o persoana minunata, si merita pe cineva care sa-l iubeasca cu adevarat. Da, si in ziua de astazi tanjesc dupa el. Zayn intotdeauna va fi marea mea iubire, chiar daca acum ma asteapta altcineva in fata altarului. Nu mi l-am scos din minte nici macar o secunda. Stiu ca a plecat din cauza unui motiv pe care nu il stiu eu , dar cu singuranta era plauzibil. Stiu ca ma iubea .Nu stiu daca si acum o face,dar oricum e prea tarziu pentru asta acum. As vrea sa il pot tine in brate macar pentru ultima oara. In acesti doi ani nu am facut altceva in afara de cautari. Cautam motive, momente, amintiri...il cautam pe el. Nici macar familia lui nu stie de el, sau stie si nu vrea ca eu sa aflu.
              GATA ! Asa cum i-am promis mamei, asa voi si face. Ma voi casatorii cu Niall azi.
              Chiar daca voi avea micul meu secret ascuns in adancul sufletului meu, voi fi o sotie loiala si iubitoare. Voi fi singura persoana care va sti de asta. Si asa e prea mult. Imi ajunge ca trebuie sa ma framant doar eu cu asta. M-am saturat sa sper, m-am saturat sa astept pentru ca stiu ca o fac degeaba. Daca nu ma voi casatorii acum cu Niall, probabil nu voi mai avea ocazia sa gasesc un viitor sot ca si el altadata, asa ca profit de ocazie.
          Pe cine mint?.. El nu va revenii niciodata. Eu voi ramane doar o idioata care il asteapta. Care intotdeauna il va astepta.

            Nunta a fost aproape perfecta. Cu mici incidente,dar am trecut si peste ea. Abia asteptam sa scap de ziua asta, sa ma bag in pat si sa uit de ceea ce s-a intamplat. Sa-mi imbib din nou mintea in lucrurile mele banale. Ajungem sus ,in fata usii , iar Niall se uita la mine dupa care ma ridica rapid sus .
            -Trebuia sa o fac. Am vazut asta in filme. *zice el razand*
        M-am uitat scurt la el si am zambit . Acesta ma puse jos si imi saruta fruntea, dupa care ma lua in brate. Am ramas in bratele lui pret de cateva secunde ,dupa care m-am desprins incet si m-am indreptat spre baie.
Am dat cu grija fermuarul rochiei jos, dupa care am intrat in dus.
        Las capul pe spate si simt cum apa fierbinte imi loveste constant pielea. O lacrima plina de regret se iveste pe obrazul meu, dar ramane neoservabila din cauza apei. Aud cum se deschide incet usa dusului , dupa care intra Niall, raman cu spatele la el iar acesta isi infasoara bratele in jurul meu, zicand:
      -Sper ca sti ca asta a fost cea mai fericita zi din viata mea?
      Inchid ochii , imi dereg glasul si ii raspund, incercand sa nu se simta in vocea mea minciuna. Inghit sec si ii zic:
      -Normal, si a mea.
     Ma intorc spre el .Ochii lui albastrii ii cautau pe ai mei, iar eu ridic privirea rapid, uitandu-ma adanc in ei. Vedeam. Privirea lui zicea totul. Nu trebuia sa mi-o zica. Stiam dintotdeauna ca e indragostit de mine.Am ramas asa, uitandu-ma la el pret de cateva secunde, dupa care mi-am apasat usor buzele de ale lui. Acesta ma ridica, iar eu imi infasor picioarele in jurul lui, ramanand in bratele lui.
     Nu trebuia sa ma prefac ca imi placea, pentru ca chiar o faceam. Momentul asta insemna mult pentru el , asa ca am de gand sa il fac memorabil.
   

Summer love- Capitolul 6

         Au trecut doua saptamani.

         Doua saptamani in care viata mea s-a schimbat extrem de mult, radical. De atat am avut nevoie,de doua saptamani sa ma indragostesc de el, sa realizez ca viata mea are un anumit rost. Oriunde ma duc, si el e prezent. In mintea mea ,e singura persoana care umbla. E greu sa fac ceva ,orice. E greu sa ma concentrez la ceea ce fac cand stiu ca mereu exista o parte din mine care sta cu gandul la el. Zilnic, ma astepta in fata scolii langa fantana arteziana imensa ,dupa cursuri,iar acesta e singurul motiv fericit pentru care ma pot trezi dimineata.

       In afara de el, toata viata mea e cu susul in jos.Cred ca mama mea si-a dat seama ca nu e doar un prieten si incearca sa afle cine e. Nu cred ca as putea suporta gandul de a-l pierde, chiar daca ar fi din cauza mamei sau nu.

       Sper sa poata intelege vreodata cat de mult inseamna pentru mine. Imi da putere sa fiu ceea ce sunt. Imi da curajul de a ma exprima, de a nu ascunde sentimente sau emotii in preajma lui. Vorbesc cu el de parca as vorbi cu mine insumi. El intelege, el e singura persoana care ma iubeste pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce si-ar dori sa fiu. Si ii multumesc pentru asta.

        Abia asteptam sa se sune, sa pot sari in bratele lui. De fiecare data cand o faceam , era ca si prima sau ultima oara.Intotdeauna imi e frica ca il voi pierde repede. M-am gandit de multe ori la asta, dar probabil e doar imaginatia mea, care de multe ori ajunge sa fie fictiva .

          Ma indrept spre intrare,pregatita sa dau de el ,pregatita sa-mi cedeze genunchii si sa inceapa sa-mi tremure doar vazandu-l. Alerg pe scari,ajungand la poarta,deschizand-o rapid. Il cautam cu privirea. Nu era. Nu era nicaieri. "Nu te panica". E ok. Nu i s-a intamplat nimic, probabil nu a avut timp de mine azi.Ma uit in dreapta,ma uit in stanga, inca sperand intr-o mica parte a interiorului meu ca il voi zari. Dar nu o fac... Ma indrept spre fantana arteziana ,de care acesta obisnuia sa se sprijine, incrucisandu-mi bratele,asteptandu-ma, neputand sa isi i-a ochii de pe poarta. Ma asez pe marginea acesteia si stau cateva secunde acolo, dupa care zaresc langa mine un plic mic, asezat in locul in care obisnuia el sa fie. Nu stiu daca imi e destinat sau nu, dar il deschid instinctiv. Pe o mica margine a acestuia scria :pentru Lexie. Aveam o presimtire proasta despre asta. Il deschid intr-o secunda,fara sa ezit sa stau pe ganduri. Ochii mei incep sa lacrimeze vazand scrisul lui pe mica scrisoare. Aceasta zicea:

       " Ma uit la aceasta coala alba de cateva minute. Daca stau sa ma gandesc mai bine,probabil o fac de cateva ore. Te rog, uita ceea ce a fost intre noi. Uita ca am existat vreodata. A trebuit sa parasesc orasul din unele motive, pe care ,oricat de mult as vrea sa ti le spun, nu o pot face. Nu cauta raspunsuri. Nu ma cauta . Am lasat acest bilet aici,fiind primul loc in care aveai sa il cauti. Incearca sa incepi o viata noua,fara mine in ea. Ti-as spune si un ultim "te iubesc" dar nu o fac,stiind ca iti va cauza mai multa durere. Nu vreau sa stiu ca te doare sau ca te framanti. Vreau sa stiu ca ti-e bine."-Zayn

             

          Am citit scrisoarea rapid. Am mai citit-o o data. Si inca o data. O faceam sperand ca ma voi obisnui cu ea si ca lacrimile mele intepatoare vor inceta sa ma mai raneasca intr-un final. Dar nu o faceau.. 

          Am mototolit-o si am aruncat-o in geanta de pe umarul meu, pornind spre casa. Toti se uitau la mine,dar nimeni nu ma intreba daca sunt bine. Chiar daca eram sau nu, lor nu le pasa de fapt. Nimanui nu ii pasa . Nici macar mie nu-mi pasa de mine insumi. "De parca nici nu s-ar fi intamplat." Au fost cele mai fumoase zile din existenta mea,cum ar trebui sa ma prefac ca nu s-au intamplat? Cum?!

         "Proasta de tine,credeai ca va dura o vesnicie. Dum ai putut sa ai atata incredere in el ,Lexie?" *vorbeam singura*. Aveam mii si mii de ganduri in minte, unul mai urat ca celalalt, unul mai dureros si mai patrunzator ca celalalt. Cum sa merg in halul asta acasa? Ce vor zice ai mei daca ma vor vedea in starea asta? Imi schimb directia si ma indrept spre cel mai apropiat si singuratic loc. Plaja. Acolo imi voi putea descarca toate sentimentele fara sa fie observate de nimeni.

         Ajunsa acolo, imi arunc geanta in nisip,dupa care ma asez si eu jos, sprijinindu-ma cu spatele de o stanca.

         "Nu cauta raspunsuri...". Cum ar vrea sa nu fac asta? Nu inteleg! Nu inteleg de ce a plecat, fara o explicatie anume. Nu mi-a dat de banuit deloc ca va face asta. Se comporta perfect normal in ultimele zile. A fost ceva spontan? S-a intamplat ceva azi? Trebuie sa fie ceva ce sa-l determine sa faca asta...ceva ce nu ar fi trebuit eu sa stiu. Dar ce?!

          Doare al naibii de tare sa stiu ca a plecat. Sa nu stiu ce s-a imtamplat cu el. Sa nunstiu ce face in fiecare secunda. Vreau sa fie un vis . Vreau ca maine sa ma trezesc la realitate si sa nu se fi intamplat nici unul dintre lucrurile astea.

           Ma ghemuiesc si raman acolo pana spre dimineata. Telefonul meu suna incontinuu, dar nu am imaginea clara incat sa vad cine e din cauza lacrimilor care imi inunda ochii. Doar eu si valurile care imi tin de amar...